Până-n rai şi înapoi!

Avem nevoie de dragoste, de linişte şi uneori de scurte momente de fericire...avem nevoie de clipe în care să putem uita cine suntem, unde suntem sau când suntem. Eu unul, creez astfel de momente în intimitatea şi căldura bucătăriei...
Afară plouă mărunt, rece, spre lapoviţă, vântul fluieră a iarnă şi întunericul cade peste ferestre mult prea devreme. Îmi aduc aminte de zilele în care eram copil, trăiam la ţară, iar iarna era un prilej de odihnă, de leneveală lângă sobe, de spus poveşti în serile lungi şi de zăbovit pe lângă cuptorul cu lemne care scotea din el fel de fel de minunăţii, care mai de care mai dulci sau mai înfoiate. Căsuţa bunicilor mirosea toată a pâine, a cozonaci, a vin fiert şi a gutui coapte. Focul pâlpâia roşiatic prin uşa întredeschisă a cuptorului din lut, creionând pe ziduri fantasme dulci şi liniştitoare...
Avea mamaie o ladă din lemn plină ochi cu făină albă, din care lua, de dragul meu, în fiecare zi câte puţin, pentru gogoşi, pentru prăjituri cu mere sau pentru cozonaci. Când făcea ea cozonaci, nu mă puteam dezlipi de lângă masă cu niciun chip. Îi frământa alene, cu lapte dulce, cu ouă, cu unt şi mirodenii, cu zahăr mult şi coajă rasă de lămâie. Eram ameţit de mirosul vaniliei şi al romului, la fel cum eram ameţit de vinul fiert cu scorţişoară care în asemenea seri friguroase era la mare trecere...
Mi se părea o joacă, mi se părea că mamaie făcea lucrurile astea dintotdeauna şi la fel de simplu precum apunea sau răsărea soarele, parcă la fel de simplu îi era ei să facă cozonaci...era firesc...era obişnuinţă. Parcă descânta toate cele, maiaua creştea parcă din nimic, iar cozonacii dospeau cuminţi şi niciodată, dar niciodată nu s-a întâmplat să nu-i văd crescuţi frumos, grăsuţi, mai mai să dea p-afară din tăvi. Însă şedeau cuminţi, pentru că ştiau că trebuie să intre la căldură, să se rumenească frumos, să omoare cu mirosul lor orice duh necurat ce ar fi intrat în casă şi, apoi, să mă răsfeţe pe mine cu gustul lor nemaipomenit.
Îmi tăia mamaie o felie mare, groasă, nici fierbinte dar nici rece, îmi punea o cană plină cu lapte şi mă mângâia pe cap...atunci era momentul...atunci simţeam cum merg până în rai şi înapoi!

Gyros...mâncarea zeilor!

Oare ce avem noi, muritorii de rând, în comun cu zeii olimpieni?! Păcatul, pasiunea, pofta şi cheful de viaţă!...
Degrabă preamăritul Zeus, aruncându-şi teribilele fulgere asupra sărmanilor greci, dă poruncă grea de îndindere de masă îmbelşugată. Hermes, cel cu aripi la picioare, dă fuga peste ţinuturile elene să fure niscaiva baharicale (condimente), o mână de rigani (oregano), niţică nucşoară şi un praf de boia. Artemis cea iscusit vânătoare, pleacă să prindă un râmător sălbatic, spre a-i fura o bucată de pulpă bine împănată. Feciorelnica Atena, dă născare din străfundurile pământului minunii ce se cheamă măslin, pentru a-i răpi acestuia câteva picături de ulei divin. Însăşi Demetra, zeiţa belşugului şi a recoltelor, face trimitere către a noastră masă de castravete, usturoi şi iaurt gras de oaie, pentru o salată mitică numită tzatziki. Mai la urmă, hefaistos, zeul priceput al focului, se îngrijeşte de scânteia ce va să rumenească cele necesare îndestulării poftei divine!
Ares cel războinic, cu o sabie ascuţită, face tăiere multă spre pulpa de purcel. Bacantele în dans nebun, aruncă oregano, sare, nucşoară şi boia peste toate cele şi le ascund de ochii noştrii în hrube reci şi-ntunecoase preţ de un ceas.
În ăst răstimp, Afrodita, cu drăgălăşenie, socotind de cuviinţă, pregăteşte salata preagustoasă cu iaurt de oaie, castravete, usturoi, sare, piper alb, ulei de măsline şi o umbră de mărar.
La puterea focului, se încing nişte cartofi, se rumenesc cărnurile şi se alintă lipii dulci din făină albă.
Se împreunează toate cu meşteşug, se învârt, se rotocolesc, se-nghesuie şi se aduc cu vâlvă mare la masa de sărbătoare a zeilor străvechi!
Acesta e Gyros-ul, ofranda noastră întru potolirea şi îmbunarea poftelor nestăvilite!

Berea este totul!

Dat-au nemţii ceva bun lumii?!...au dat...au dat berea bună, înspumată, tulbure sau neagră, blondă, acră, dulce, rece. Nectar răcoritor în zilele fierbinţi de vară, mângâiere răcoroasă în seri calde de august...sau bere neagră, caldă, cu un strop de tărie adăugat, ca o nevoie de căldură-n iarnă.
Sunt ei cârnăciorii buni fără de bere, merg ei mititeii fără niţeluş muştar şi un păhărel...cât de mic...de bere?!
Nimic nu merge fără bere, aşa cum nici măcar o ciosvârtă mare de porcuşor, parcă n-ar vrea să intre la cuptor fără niţică bere. Într-o tavă încăpătoare, vine de s-aşează o bucată de pulpă împănată, împreună cu un praf de cimbru şi unul de sare, cu două cepe înjumătăţite şi o căpăţână sănătoasă de usturoi, pentru parfum...nu de alta. Şad ele cuminţi în căldura dogoritoare preţ de vreo două ceasuri, acoperite, iar când berea dispare, se dă capacul deoparte, pentru rumenire.
În ăst timp îi tragem un piureu de cartofi ameţit cu o bucată mare de unt şi un pahar de lapte dulce, să iasă pufos şi cu mare gust.
Cu toate astea la un loc, cătăm prin cămări şi un borcan cu castraveţi muraţi...nu de alta, da să nu ni se aplece!
Hai să avem poftă şi să fim sănătoşi!

Nopţi arabe

Mă simt atras în mod fatal de Orient, de poveştile sale, de mirodeniile şi tainele sale. Sufletul meu tânjeşte după camere primitoare, tapetate cu carpete groase, acoperite cu perne mari şi pufoase şi covoare din lână în care te afunzi molatec înspre somn.
Aşa aş servi câteodată un ceai îndulcit numai puţin, aş trage câteva fumuri dintr-o narghilea în care s-ar prăji frumos o dulceaţă de căpşuni în loc de tutun şi aş adulmeca o cafea mică, îndoită cu năut şi însoţită de câteva bucăţele de rahat cu alune...
Mă cuprind astfel de fantasme şi dau drumul povestirii...îmi este frică să nu vină zorile şi lungesc istoria pe cât de mult...
Mărite Padişah, detei fuga în bucătăriile minunatului serai, şi umil, supus, m-am gândit să-ţi fac luminăţiei tale o mâncare simplă, aducătoare aminte de copilărie şi gustoasă precum faima orientului îndepărtat. Am găsit prin cămări puţin năut, ce degrabă fost-a pus la înmuiat încă de ieri, iar apoi fiert preţ de un ceas, pentru a fi moale şi plăcut întocmai pe gustul măriei tale. Ai noştri slujinici au purces către băcan şi s-au învrednicit a ne aduce o tocătură proaspătă de oaie, puţină pastă de susan, câţiva sâmburi de pin, un praf de sumak, usturoi, lămâi şi ulei din cel mai bun de măsline.
Până să clocotească boabele aurii de năut, am dat înspre călire tocătura de oaie, am parfumat-o cu un praf de busuioc şi unul de sare şi am lăsat-o la flacără până ce s-a rumenit binişor.
Lăsăm năutul să se răcorească câteva clipe, îl dăm printr-o maşinărie de tocat, îl amestecăm cu usturoi pisat, cu zeamă de lămâie, cu ulei de măsline şi cu pastă de susan. Pe o plită-ncinsă sfârâim doar puţintel sâmburii de pin, cât să prindă puţină culoare. Aşezăm humusul, căci aşa se cheamă bucatele noastre, cu răbdare, în farfurii curate, îl stropim cu niţel ulei de măsline, presărăm puţin sumak şi orânduim cărniţa de oaie cu sâmburii de pin.
Să ai poftă Slăvite Padişah, iar eu, văzând lumina zorilor, sfios, voi tăcea...

Varză românească

Or fi fiind alte neamuri mai harnice, mai bogate...poate mai integre decât al nostru, însă oricâtă bunăvoinţă ar avea aceştia, Dumnezeu nu le va da pământul nostru. Ne-au cotropit, ne-au sărăcit, ne-au înrobit, dar pământul de aici nu l-au putut lua...
Ce oare e mai minunat decât un târguşor de ţară, unde toamna aduce culoare, aduce gust şi îndestulare, aşa cum n-o mai face nicăieri. Munţi de usturoi, munţi de vrajniţă (ceapă roşie), dovleci graşi, dulci şi copţi, mirodenii uscate, cimbrişor, mărar proaspăt şi hrean, sfeclă roşie şi gogoşari, pastrămuri, cârnaţi de oaie, şuncă afumată...munca unui popor amărât şi vlăguit de vremuri şi de sărăcie.
Cu toate astea ştim să ne mai bucurăm, avem putere să uităm şi să închinăm în sănătatea noastră un pahar de vin curat, nepângărit de binefacerile occidentului, mai găsim bucuria focului aprin sub vreun cazan de ţuică şi mai avem norocul să simţim în nări mirosul de mămăligă proaspătă coaptă la foc de lemne. Astea ni-s lucrurile ce nu ni le vor lua în veci, oricât ar cotropi plaiurile astea şi oricât ar încerca să ne schimbe...căci oamenii se formează odată cu locurile!
E duminică şi facem masă mare...facem varză călită, varză dulce românească. Călim niţică ceapă, o căpăţână de usturoi, ceva afumătură şi niscaiva ardei capia pentru gust şi culoare. Când dă varza noastră în clocot, aruncăm puţin bulion şi o învelim frumuşel cu o legătură sănătoasă de cimbru, apoi o dăm la cuptor să se rumenească bine.
Facem şi o salată simplă, de ceapă roşie, dată cu sare, cu ulei şi cu oţet - încântare pentru gust şi suflet.
Normal că lângă toate astea fierbem o mămăligă vârtoasă, aşa cum se face pe la Olt, s-o tai cu sfoara!
Le punem pe farfurii, ne închinăm, cinstim un pahar şi mulţumim pentru privilegiul de a fi români!!!