Bucătăria lui Florian






Orice gurmand intră în bucătărie la fel cum orice credincios intră în templu...cu pioşenie, nesăţios şi cu speranţă. Aş vrea ca bucătăria mea să fie un templu pentru orice suflet neostoit şi pentru orice pântec nesătul!

joi, 25 martie 2010

Dulcea împărţeală!




















Nu mai ştiu care, unde, când sau cum este Dumnezeu...ştiu doar că există momente în viaţă, când, indiferent de religia noastră, indiferent de Dumnezeul nostru, putem fi mai aproape de El...prin ceea ce facem, prin ceea ce simţim şi prin darea unei mici libertăţi sufletului. Sunt momente în care putem fi buni, iubitori şi mai atenţi cu ceilalţi - în aceste momente suntem mai aproape de Dumnezeul nostru.
Nu vreau să filosofez ci să amintesc faptul că atunci când putem, trebuie să-i ajutăm şi pe alţii, trebuie să împărţim bucuriile noastre cu ei şi să încercăm să smulgem zâmbete în ciuda realităţii...
Astfel de momente ar fi sărbătorile, perioade minunate, îmbelşugate, zile în care gospodinele se întrec prin bucătării spre încântarea cunoscuţilor. E frumos să "împarţi" celorlalţi, atunci când ai ce, însă e bine să o faci cu tot sufletul, căci numai astfel poţi arăta preţuirea vizavi de şansa de a te fi născut şi bucuria de a trăi.
Şi grecii, ca şi noi, sărbătoresc cu mare fast Paştele - ei socotind că aceasta este cea mai mare zi din an! Se frig miei, se face drob, se vopsesc ouă şi, cel mai important, se coc cozonaci tradiţionali...aşa zişii tsoureki!
Asta facem şi noi azi - nu vreau să insist prea mult pentru că, din păcate, nu găsim în România câteva ingrediente de bază (condimente)...dar am să vin cu explicaţii.
La bază, este un cozonac clasic, dintr-un kilogram de făină, 6 ouă, 250 grame zahăr, 150 grame unt, drojdie (pentru 1 kg făină), lapte şi mirodenii (sare, seminţe de anason, cardamon,coajă de la 2 portocale). Topim untul, împreună cu zahărul şi cu laptele şi le lăsăm la o temperatură călduţă, iar apoi amestecăm ouăle (din care oprim un gălbenuş pentru ungere) cu drojdia şi le adăugăm peste amestec. Seminţele de anason şi cele de cardamon trebuiesc pisate şi apoi adăugate în acest amestec împreună cu coaja de portocală. În reţeta originală nu se pune coajă de portocală, însă aceasta suplineşte lipsa prafului de sâmburi de cireşe amare şi prafului de mastică...(nu le găsim decât în Grecia...). Amestecul călduţ se toarnă peste făină şi se frământă exact ca un cozonac tradiţional dar nu prea mult timp. Se lasă la crescut vreo 30 de minute, se mai frământă apoi puţin pudrând făină căci încă mai lipeşte, şi se coace în forme diverse...după estetica fiecăruia. Grecii obişnuiesc să pună la copt inclusiv ouă înroşite şi fac un fel de colăcei extrem de arătoşi. Înainte de a scoate cozonăceii din cuptor, îi ungem cu gălbenuş amestecat cu zahăr şi puţină apă şi îi presărăm cu susan. Nu vă mai spun cum miros şi ce gust au...
Să aveţi un Paşte liniştit şi aproape de cei dragi!

duminică, 21 martie 2010

Mania grandorii



























Uneori sunt prea plin de mine, prea mândru, prea vanitos...am impresia că se învârt în jurul meu toate mirodeniile pământului, sunt sigur că toate frumoasele creaţii culinare ale lumii sunt menite să mă încânte numai pe mine şi să mi se supună cu sfinţenie oricând am poftă nebună să le sărut şi să le simt dulceaţa ori iuţeala...
Am avut un vis frumos...un vis parfumat şi exotic de prin părţile Marocului, multă vânzoleală, mult comerţ, zarvă şi târguri, băuturi fine prin Casablanca şi mâncăruri dulci prin Marrakech, fripturi în cuptoare îngropate şi lipite cu noroi prin satele berberilor...ce mai un vis d-alea frumoase, care nu ai vrea să se termine şi care te binedispun o zi întreagă...
Au marocanii o plăcintă care "trebuie" să fie încununarea oricărei mese de soi, este mândria fiecărei case şi este menită să încânte oaspeţii în zilele de sărbătoare. Această plăcintă parcă ar fi antreu, fel principal şi desert - este aşa zisa Pastilla, o minune gastronomică greu de imaginat, care închide în ea tradiţia şi istoria locurilor de mii de ani...
Eu am adaptat-o puţin realităţilor europene sau româneşti dacă vreţi...la origini era făcută cu carne de porumbel (lucru care pe mine mă revoltă), însă cu timpul s-a renunţat şi mai toată lumea face cu carne de pui. Există şi variante cu peşte, însă apărute mult mai târziu.
Noi punem mâna pe un piept de pui grăsuţ, nişte foi de plăcintă (cam 2 pachete), 200 grame de migdale, 6 ouă, 1 lămâie, 2 cepe, 150 grame de unt, zahăr pudră, sare, piper, scorţişoară, ghimbir, şofran şi măghiran sau pătrunjel uscat.
Plăcinta are 3 straturi, 3 umpluturi diferite. În jumătate din unt punem ceapa tocată la călit, împreună cu toate condimentele şi sarea, mai puţin măghiranul. După ce le călim puţin, punem bucăţile de piept de pui şi acoperim. Lăsăm totul la călit vreo zece minute, iar apoi adăugăm două căni de apă plus măghiranul şi lăsăm la fiert la foc mic vreo 30 de minute. Pieptul de pui se scoate şi se taie cubuleţe cât mai mici şi se amestecă cu vreo 3 linguri de zeamă (acesta reprezintă un strat al plăcintei). În zeama rămasă, spargem ouăle (oprim doar un gălbenuş separat din acestea) şi amestecăm. Lăsăm să fiarbă până scade total şi iese un fel de omletă aromată şi condimentată (ăsta ar fi al doilea strat). Facem un sirop din coaja de la o lămâie, 3 linguri de zahăr şi o cană cu apă fierbinte. Acest sirop va veni amestecat cu migdalele măcinate, cu două căni de zahăr pudră şi 2 linguriţe de scorţişoară (al treilea strat).
Întindem într-o tavă câteva foi pe care le ungem cu unt topit. Primul strat va fi oul, apoi iar foi, apoi carnea de pui, iar foi şi migdalele, iar la final 5-6 foi, unse mereu cu unt topit şi din când în când cu gălbenuş.
Stă la foc potolit în cuptor cam o oră sau până se rumeneşte. Se lasă să se răcorească, se pudrează cu zahăr şi cu scorţişoară.
Când muşti dintr-o asemnea minune, senzaţiile sunt uimitoare...trece pe sub nasul tău întregul Orient, toată Mediterana, tot praful deşertului şi căldurile toride ale dealurilor roşiatice ale Marocului. Este o plăcintă pentru suflete înalte!
Jos pălăria pentru o istorie a unui popor care a putut concepe aşa ceva!

vineri, 19 martie 2010

Cozonac cranţ

















Înainte de toate ... mulţumiri deosebite către "NAINA", căci este responsabilă de acest demers, pentru că din momentul în care am citit această reţetă pe blogul ei, am trăit într-o zvârcolire continuă de nerăbdare şi poftă...trebuia să fac şi eu acest fel de cozonăcel...cu cranţ.
În fapt, nu am să inisit teribil asupra procedurii în sine, fiind vorba de un fel de melcişori cu nucă, aşa cum făcea şi bunică-mea din Moldova, noutatea fiind caramelul din vasul în care coacem aceşti melcişori. De când eram copil de ţâţă iubeam prăjitura Krantz, însă o iubeam doar pentru zahărul caramel de deasupra...urând în fapt crema din prăjitură. Eiiii...şi uite aşa...cam asta ar fi soluţia să pot mânca şi eu un Krantz pe de-a întregul...adică cozonac tăvălit prin cranţ.
Eu am trişat puţin şi de lene am pus maşina de pâine să frământe aluatul (scuze naina pentru micile schimbări...neesenţiale...care de fapt ţin de gust), adică o juma de kil de făină, două ouă, cam trei sferturi de pachet de unt bucăţi, 25 grame drojdie, 300 ml lapte, vanilie şi zahăr vanilat, zahăr din ochi...la vreo 7-8 linguri...toate reci, că dacă sunt bine frământate creşte aluatul oricum.
Separat, am frecat nişte unt cu vreo 3 linguri de zahăr, scorţişoară cu toptanu, şi 200 de grame de nucă pisată.
Întind frumos foaia, o ung cu amestecul cu nucă, o rulez şi o tai bucăţele. Între timp, fac separat într-un ibric nişte caramel din vreo 10 linguri de zahăr, bag o tavă la cuptor să fie încinsă, iar apoi torn caramelul în tava încinsă - ca să pot apoi să acopăr toată tava.
După ce s-a răcorit puţin, aşez frumos bucăţi de prăjitură (nu înghesuite că au să crească destul în volum...aproape 2 centimetri între ele), mai las o juma' de oră la dospit, iar apoi la cuptor preţ de o oră la foc potolit.
Miroase teribil de frumos până e gata, trebuie scos din tavă cât e fierbinte că apoi prinde caramelul de se întăreşte şi nu te mai înţelegi cu cozonacu'. E dulce frate de te leşină, e gustos şi arătos. Dacă aveţi fălci bune şi vă place zahărul caramel...e prăjitura ideală! Închipuiţi-vă un cozonac pufos şi aromat, îmbrăcat cu un caramel tare şi sticlos.
Excelent!