Tocăniţă "a la grec"

Bucătăria elenilor e suavă, simplistă, făcută "la repede", dominată de constante aromatice şi cu toate astea este foarte gustoasă şi surprinzătoare.
Nu se poate fără ulei de măsline, nu se poate fără oregano, nu se poate fără lămâie şi niciodată...dar niciodată nu se poate fără un zâmbet...s-ar putea ca tocmai asta să facă diferenţa...degajarea cu care se ocupă de bucătăreală, veselia cu care însoţesc orice prăjeală şi cântecul care însoţeşte orice păhărel de ouzo sau de vin alb sec.
Până la urma urmei...fac şi ei mâncare cu ce au...
O tocăniţă obişnuită, simplă şi în aceeaşi măsură minunată. 750 grame carne de mânzat cubuleţe, 250 grame măsline verzi, 3 roşii tăiate mic sau date pe răzătoare, 2 cepe potrivite tăiate fin, 3 căţei de usturoi tocat, 2 morcovi, 1 ţelină, sare, oregano, 2 frunze de dafin, 3-4 cuişoare, ulei de măsline, 1 pahar mare de vin alb sec şi coaja întreagă (tăiată precum mărul) de la o portocală.
Rumenim bine carnea în ulei de măsline, adăgăm apoi sarea, ceapa şi usturoiul, iar după ce acestea scad şi se rumenesc puţin, stingem cu vin. Lăsăm să fiarbă bine până se evaporă alcoolul (2-3 minute la foc mare) şi adăugăm roşiile, legumele şi condimentele, plus coaja de portocală şi vreo 2 căni cu apă. Acoperim şi lăsăm să fiarbă vreo 45 de minute la foc domol. Spre sfârşit adăugăm măslinele, mai lăsăm la foc vreo 10 minute şi cam asta e...
O lipie proaspătă cu măsline merge minunat, dar la fel de buni sunt şi nişte cartofi prăjiţi!
Asta este o reţetă merită încercată...pentru că devine apoi una din favoritele oricărei familii!

Dolce Divino

Mai întâi, vreau a-mi cere iertare bunilor mei cititori, pentru nesăbuinţa mea de a face o asemnea încercare de a păcăli divinitatea şi de a gusta din lucruri ce sunt, poate, demne numai de zeităţi...
M-am gândit mult...mult de tot, înainte de a mă înjuga la aşa o caznă, înainte de a îndrăzni să gândesc o asemenea desfătare ce-i menită să apropie omul de absolut.
Mă mistuie multe pasiuni, multe dorinţi ascunse şi perfide, însă cel mai mult mă mistuie "Nutella". Am mâncat crema asta minunată întinsă pe pâine, întinsă pe lipii calde, în clătite, în gogoşi, cu linguriţa, cu furculiţa, cu cuţitul...nu mai ştiu cum să abuzez de gustul fin şi catifelat al acestei minuni în care îşi varsă sufletul boabele de cacao, alunele de pădure, laptele şi untul de cacao.
Am chibzuit şi am hotărât să fac ceva pe cont propriu...o chintesenţă a plăcerilor şi a viciilor, un amestec de bucătărie mediteraneană, cu supleţea acestei nobile creme şi cu pofta nestăvilită a românului veşnic nesătul!
I-auziţi acilea...Ravioli cu Nutella, scorţişoară şi parmezan...
E simplu, e decent, e un fel menit să sature, să încânte, să stârnească şi să potolească. Atunci când mănânci aşa ceva eşti mistuit precum vei fi fost mistuit într-o noapte de dragoste alături de o femeie dulce, parfumată şi obraznică...
Puţină făină curată, vreo 2-3 ouă, un praf de sare şi o linguriţă de scorţişoară - astea vin de se amestecă pentru un aluat tare, numai bun de întins în foi şi de decupat forme pe care le ungem cu ou bătut şi care vor închide în ele, în mare taină, câte o fărâmă de minune ciocolatie...
Fierbem apă curată, cu un praf de sare şi cu scorţişoară...aruncăm pastele şi le fierbem la foc mic timp de 20 de minute. Le scurgem de apă şi le tăvălim apoi prin unt topit ca să prindă o haină de catifea, iar apoi le dăm o zburătură de parmezan pentru un parfum discret şi pentru rupere de ritm.
Câteodată zeii sunt milostivi şi ne iartă, ne ajută sau ne dau câte o fărâmă din viaţa lor spre a o degusta...spre a înţelege diferenţa dintre divin şi comun, dintre obişnuit şi fantastic...dintre viaţa de zi cu zi şi viaţa eternă...
Oricât aş căuta, nu am putere să exprim senzaţia...nu pot să descriu plăcerea...e peste înţelegerea mea...e doar o bănuială sau o intuire a divinului în bucătărie...

Subţire...de vară!

Cred că marea majoritate asociem vara cu un suc rece, cu o îngheţată, cu o bere la gheaţă şi mai puţin cu mâncarea...
Când te topeşte căldura, te gândeşti ce să faci "la repede", fără să aprinzi cuptorul şi fără să stai prea mult în preajma aragazului...
Da ce te faci când eşti pofticios şi indiferent de temperatura mediului, tot ai cam mânca ceva bun şi niţeluş gătit?!
Păi răspunsul ar fi simplu - GRĂTAR!...Grătar şi atât...
Un piept de pui, o vânătă, o roşie, un ardei gras, o juma' de lămâie, un căţel de usturoi, sare, oregano şi ulei de măsline. Cam astea trebuie să potolească doi oameni flămânzi în arşiţa verii!
Pieptul de pui vine de se marinează cu sucul de lămâie, sare şi usturoi pisat. Vânăta, dovlecelul, roşia şi ardeiul vin tăiate felii, sărate, presărate cu oregano şi cu ulei de măsline.
Le lăsăm aşa preţ de 15 minute, încingem grătarul şi începem să le frigem...vinetele, dovlecelul, ardeiul şi la sfârşit roşia...iar apoi pieptul de pui.
Nu le trebuie nimic...nici pâine, nici paste, nici mămăligă...poate doar o bere rece care să meargă cu parfumul de grătar.
Hai să aveţi o vară frumoasă!

Penne "a la Florian"

Încep să-i înţeleg pe italieni! Încep să-i înţeleg, să-i pricep, să-i simt şi să gândesc aşa ca ei...
Concluzia este - paste zi şi noapte!
Bucătăria mediteraneană se simte...e vorba de echilibru şi fler, e vorba de un fel de a gândi sănătos, e vorba de deschidere şi linişte...e vorba de indiferenţă şi pasiune...e vorba de soare, de plăcerea de a trăi şi de a profita de fiecare lucru frumos şi bun pe care îl avem la dispoziţie.
Nu cred să fie un lucru extrem de original acest fel de mâncare, însă a pornit de la nevoia de a gândi precum italienii şi de a simţi în felul lor. Dacă mănânci multe paste (ceea ce este cazul meu), ajungi să le iubeşti şi să le cauţi esenţa!...ajungi să performezi şi să scoţi la iveală ceea ce este mai bun din ele şi din ceea ce le însoţeşte.
Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că am să ajung să mănânc "macaroane cu vinete", i-aş fi spus că "nu e sănătos la cap"...(mare prostie conservatorismul...poate cea mai mare...).
Alegem penne, că sunt mai consistente şi se amestecă mai frumos cu legumele. Puţină şuncă crud-uscată tăiată feliuţe, o mână de parmezan dat pe răzătoare (pentru decorul final), o legătură de pătrunjel tăiat micuţ, o mână de ciuperci tăiate măricel (pentru că se topesc rău la tigaie şi nu le mai găsim...), o vânătă potrivită tăiată cubuleţe (fără a-i curăţa coaja!), câţiva căţei de usturoi pisat, 2 linguri de unt, puţin ulei de măsline, 2 linguriţe de sare puse în apa în care fierb pastele, 1 linguriţă cu oregano şi una cu vârf de bulion.
Punem pastele la fiert (ca să iasă al dente, fierbeţi la foc mare însă mai puţin cu 2 minute decât indicaţia de pe ambalaj). Tragem la tigaie şunculiţa, cu puţin ulei de măsline şi cu unt. Apoi urmează usturoiul, după jumătate de minut ciupercile şi vinetele, le călim vreo 2 minute, apoi oregano, bulionul şi un polonic cu apă fierbinte de la paste.
Lăsăm focul mic, aruncăm aproape tot pătrunjelul peste ele (păstrăm puţin pentru decor), punem şi pastele, amestecăm bine şi lăsăm acoperit 1 minut. Oprim focul şi lăsăm acoperit încă 5 minute...astfel pastele continuă să absoarbă lichid şi se impregnează cu gustul amestecului.
Le servim calde, decorate cu pătrunjel şi cu parmezan.
Nu am cuvinte...gustul e unic, mâncarea e bună, e sănătoasă şi de efect.