Risotto cioccolato

Înainte de toate, menţionez din nou că nu intenţionez sub nicio formă să fac vreun fel de reclamă vreunui produs alimentar, însă multă lume mă întreabă "ce fel de cioclată am pus?...ce fel de vanilie?...etc...". Pur şi simplu, aşa cum face marea majoritate a celor care gătesc prin casă, aşa şi eu fac mâncare cu ceea ce se găseşte prin magazine...produse la îndemână...nimic fantastic...
Am zis să încerc un desert mai aparte, un desert care să abunde de ciocolată, pentru că aceasta este elementul definitoriu al unui desert perfect...în concepţia mea...
Mă dau în vânt după ciocolată, o ador şi o consum cu plăcere oricând, oricât şi oricum.
De aici rezultă un risotto cu ciocolată, un amestec de concept italienesc cu nebunia iubirii pentru ciocolată.
Avem nevoie de 1 litru de lapte, 200 grame de orez pentru risotto (la urma urmei merge să faceţi şi cu orez normal da' iese cam ca budinca clasică de orez), 2 pliculeţe de zahăr vanilat, 100 grame unt gras (peste 80%), 100 grame de zahăr brun, 200 grame de ciocolată amară şi ceva ciocolată albă pentru decor (şi alte zaharicale dacă aveţi la îndemână, tot pentru decor...).
Punem laptele la fiert, împreună cu zahărul brun şi cu cel vanilat.
După ce dă în clocot îl dăm deoparte.
Punem într-o tigaie (de preferat cu pereţi groşi) jumătate din cantitatea de unt la topit şi apoi adăugăm orezul, pe care-l călim niţeluş. Apoi, exact ca la risotto, începem şi adăugăm câte puţin lapte şi amestecăm continuu până este absorbit de orez...şi iar lapte...şi tot aşa, până se termină laptele... Procesul poate dura chiar şi jumătate de oră şi este nevoie de răbdare. Dacă simţiţi că orezul nu este fiert suficient, puteţi adăuga şi puţină apă în proces.
Oprim apoi focul, punem restul de unt şi ciocolata şi amestecăm bine până se omogenizează.
Rezultatul este minunat...ciocolată cât vezi cu ochii şi restul...nu prea are importanţă.
Ciocolata poate fi amară sau normală...asta după gustul fiecăruia...

Jager Schnitzel...sau şniţel vânătoresc

Ne place sâmbăta...e o zi liniştită, o zi care îmbie la lene, la odihnă...o zi care dă dreptul la creaţie şi la răsfăţ. Am fost cam ocupat şi nu prea m-am apropiat de bucătărie...
După atâta timp de mâncat pe fugă, fel de fel de prostii şi de trebuşoare neconsistente, m-am hotărât să rup ritmul şi să mănânc "a prost"...adică mult, bine şi fără măsură.
Nu e vorba de ceva complicat şi nici exotic. Este un simplu şniţel vânătoresc, o specialitate germană, dar din punct de vedere al compoziţiei...lucruri obişnuite.
Înainte de toate, 4 şniţele de porc...robuste...ca să nu zic enorme...
Apoi, 1 kg de ciuperci, 2 cepe mărişoare, 4 căţei de usutroi, sare, piper, paprică, 100 grame unt, 1 pahar de vin alb demisec, 2 ouă, făină, pesmet şi concentrat de vită (sub orice formă), plus cartofi pai pentru însoţire.
Începem cu sosul de ciuperci...tăiem toate ciupercile potrivit (după ce le spălăm bine...), tăiem ceapa şi usturoiul, punem untul la topit, iar ceapa şi usutroiul le dăm la foc vreo 2-3 minute dar nu le le ardem ci doar le înmuiem. Punem apoi ciupercile, sarea şi piperul şi le amestecăm cu grijă...
După ce lasă apa, adăugăm şi vinul alb şi lăsăm să se evapore alcoolul, apoi concentratul de vită, amestecăm bine şi lăsăm la foc până scade binişor.
Între timp, batem şniţelele bine cu ciocanul, le condimentăm cu sare, piper şi paprică dulce, le dăm prin făină, apoi ou bătut şi la final prin pesmet şi le prăjim binişor în ulei suficient, la foc potolit să se pătrundă bine.
Avem timp şi de cartofi prăjiţi (ar merge şi piure dar dacă tot e bal...bal să fie), iar apoi aranjăm frumos şniţelul pe farfurie, cartofii şi alintăm şniţelul cu amestecul de ciuperci.
După o porţie d-asta sănătoasă...vă garantez că nu vă mai trebuie mâncare până a doua zi...
P.S. - mulţumiri lui Chef Tomm!...un bucătar care mă linişteşte...

Galaktoboureko

Foarte mulţi prieteni, atunci când merg pe plaiurile Elladei, primesc la masă o prăjiturică bună, dulce, aromată, cu gust de lapte...
- Ce e aia Floriane?!...ce mi-au dat ăia acolo...?!?!
...păi e simplu, chiar dacă denumirea e ciudată...
Ne trebuie vreo 2 pachete cu foi de plăcintă, 1 litru de lapte, 1 kg zahăr, 2 pliculeţe zahăr vanilat, 8 ouă măricele, 150 grame griş, 3 linguriţe coajă rasă de lămâie şi 1 pachet de unt bun (peste 80% grăsime).
Punem la fiert laptele cu 250 grame de zahăr, zahărul vanilat şi coaja de lămâie. După ce dă în clocot, îl dăm deoparte şi îl lăsăm să se răcorească binişor.
Amestecăm ouăle bine cu grişul şi adăugăm peste laptele răcorit. Compoziţia se dă la foc potolit şi se amestecă continuu cu un tel, iar în maximum 4-5 minute se leagă. O dăm deoparte şi din nou o lăsăm să se răcorească.
Topim untul ca să putem unge foile şi tava în care facem prăjiturica. Foile (vreo 16 la număr) vin aşezate intercalat, într-o tavă de dimensiunea unei jumătăţi de foaie, astfel încât atunci când le întoarcem peste compoziţie, aceasta să nu aibă contact cu tava! Eu am pus 4 pe o parte, 4 pe alta şi câte 2 pe celelalte, iar apoi încă 2 foi pliate pe deasupra...(sper să înţelegeţi sistemul). Fiecare foaie este unsă cu unt după poziţionare. Trebuie să vă mişcaţi repejor, pentru că altfel foile încep să se usuce şi nu mai puteţi să lucraţi cu ele...devin casante.
După ce punem compoziţia şi închidem frumos prăjiturica, o lăsăm la rece vreo 2 ore, iar apoi o tăiem după pofta inimii şi o introducem la cuptor (cam 45-60 de minute), cât să se rumenească frumos.
Între timp, din zahărul rămas şi 400 de ml de apă, facem la foc (până se topeşte bine zahărul) un sirop dulce rău...care la rândul său va trebui răcorit...chiar răcit!
După ce scoatem prăjiturica de la cuptor, o lăsăm păuţin, apoi punem sirop peste ea...cam până în momentul în care nivelul siropului ajunge undeva la 3/4 din nivelul tăvii.
Din păcate, va trebui să şadă peste noapte să tragă bine siropul...eu unul am tropăit toată noaptea pe lângă ea, am adulmecat-o, am visat-o....iar dimineaţă m-am înfipt direct în ea.
E delicioasă, dulce de te leşină şi merge la fix dacă o ţineţi şi la rece!